Pregătirea fizică

  1. PREGATIREA FIZICĂ

 Din experienţa mea de instructor consider că una din cheiile de succes a tuturor sporturilor, este condiţia fizică. Aceasta este valabilă desigur  şi pentru Artele Marţiale şi pentru Taekwon-Do în special. Pentru obţinerea unei condiţii fizice bune, este necesară o perioada îndelungată de timp deoarece primează dezvoltarea tehnicii şi a procedeelor care şi ele necesită o perioada destul de mare şi nu pot fi neglijate.

Pregătire fizică – proces specializat al educaţiei fizice, îndreptat spre rezolvarea anumitor sarcini. Pregătirea fizică prezintă un sistem de măsuri, care asigură o capacitate funcţională ridicată a organismului prin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice de bază şi specifice, valori optime ale indicilor functionali, stăpînire deplină a exerciţiilor utilizate şi o stare perfectă de sănătate.( Ion Carp, 2000).

După Matveev, baza conţinutului specific al antrenamenturlui o reprezină pregătirea fizică a sportivului. După orientarea sa concretă, acesta este un proces de educare a aptitudinilor fizice necesare în activitatea sportivă (atât a celor ce se mainfestă nemijlocit în ramura de sport alesă, cât şi a celor ce contribuie la perfecţionarea în acestă ramură). În acelaş timp pregătirea fizică a sportivului este indisolubil legată de creşterea nivelului general al posibilităţilor funcţionale ale organismului, de dezvoltarea fizică miltilaterală, de întărirea sănătăţii.

Datorită specificului Taekwon-Do, pe langă pregatirea tehnică, psihologică şi valorificarea potenţialului tehnico-tactic trebuie legată permanent şi pregătirea fizică.

Asupra pregătirii fizice a sportivului, privită în ansamblu, se extind legităţile generale ale educaţiei calităţilor fizice. Dar legităţile generale se interpretează conform particularităţilor antrenamentului sportiv, ceea ce se exprimă printr-o strânsă legătură între pregătirea fizică specială şi cea generală a sportivuli.

In concluzie, pentru a avea o peformanţă în probele de concurs din Taekwon-Do, este absolut necesară îmbunătătirea permanentă a indiciilor pregătirii fizice generale şi specifice.

1) Pregatirea fizica generală

Pregatirea fizica generală este activitatea practica care urmareste sa asigure o buna capacitate de lucru a organismului in conditiile efortului fizic.

Efectuarea planificata a pregatirii fizice generalepe pe parcursul tuturor perioadelor de antrenament asigura formarea unui larg bagaj de deprinderi motrice care faciliteaza munca stricta de specializare. Un accent deosebit asupra pregătiri fizice generale se pune în special în prima perioadă de pregatire către concurs. Aceasta are o durată de aproximativ trei săptămâni.

Ca sarcini în această perioadă enumerăm:

– intrarea progresivă în efort şi adaptarea treptată şi cât mai rapidă a organismului sportivilor la solicitarile antrenamentelor de bază;

– perfecţionarea pregătirii fizice, o pondere mare acordându-se pregătirii fizice generale;

– perfecţionarea tehnicii de bază, a tehnicii specifice şi a tacticii individuale legată de execuţia tehnică.

Din aceste sarcini rezultă că ponderea cea mai mare în această perioadă o au pregatirea fizică generală şi pregătirea tehnică de bază.

Dezvoltarea corespunzătoare a organismului din punct de vedere funcăional respectiv adaptarea la efort se realizează prin exerciţii de pregătire fizică generală şi multilaterală cu accent pe rezistentă. În cadrul pregătirii fizice se va urmări îmbunătăţirea calitaţilor motrice în forma lor generală de manifestare precum şi prelucrarea grupelor şi lanţurilor musculare implicate în execuţii tehnice mai dificile ce urmeaza să fie învatate sau perfecţionate. În aceste condiţii raportul dintre parametrii efortului este caracterizat printr-un volum mare, intensitatea şi complexitatea fiind ceva mai scăzute. O buna pregatire fizică generală asigură suportul optim pentru înbunatitirea pregatirii fizice specifice şi în general pentru o evoluţie buna a pregătirii ulterioare.

2) Pregatirea fizică specifică

Pregatirea fizică specifică reprezintă procesul de educare a aptitudinilor fizice specifice Taekwon-Do. Aceasta activitate se desfaşoara în condiţii cât mai apropiate de condiţiile de concurs şi se realizează într-o stransă interdependenţă cu însuşirea deprinderilor tehnico-tactice. Pregătirea fizică specifică nu poate suplini pregatirea fizică generală, cele doua aspecte ale pregatirii fizice fiind în stransă legatură, se intercondiţionează reciproc.

Creşterea ponderea pregatirii fizice specifice punându-se acces pe creşterea vitezei de execuţie a elementelor tehnico-tactice, pe asigurarea cuantumului necesar de fortă în executarea cu înaltă maiestrie a tehnicii, precum şi îmbunătăţirea treptaă a rezistenţei în regim de viteză, îndemanare si fortă.

 

  1. Calităţi motrice specifice Taekwon-Do-ului.

Viteza

– rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitate de timp. (Dragnea, 2002). Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări. Modificarea vitezei (creştera până la atingerea valorii maxime sau intermediare se numeşte acceleraţie; scăderea treptată a vitezei se numeşte deceleraţie) este specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc. În prea puţine cazuri se menţine o viteză uniformă a mişcărilor. Priceperea executanţilor de a menţine o viteză optimă de execuţie se întâlneşte în literatură sun numele de simţul vitezei, corelat în bună măsură cu simţul ritmului şi simţul tempoului-specific compartimentului Tull din Taekwon-Do, unde simţul tempoului împreună cu rafinamentul tehnic determină performanţă. Viteza este o calitate motrica innascuta, mai putin perfectibila facand parte din zestrea ereditara a individului, însă nu trebuie să ducă la accepţiunea că viteza nu poate fi dezvoltată, ci din contra viteza se poate dezvolta prin antrenament special, dar şi prin dezvoltarea altor calităţi care favorizează manifestarea vitezei maxime.

Viteza reprezinta trei forme de manifestare:

viteza de reactie– constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţii de diferite naturi(vizuali, auditivi, tactili etc). Reacţii la diferite semnale pot fi simple şi complexe. Cele simple constau dintr-un răspuns corect la un semnal dinainte cunoscut, care apare însă inopinat (de ex. pocnetul pistolului la start etc ), pe când cele complexe se manifestă în două situaţii tipice : reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare şi reacţie la alegere. Acest tip de reacţie se întâlneşte, cu pondere mare în Taekwon-Do, în cadrul cărora semnalul nu este cunoscut dinainte şi uneori nici mişcarea identică de răspuns. Reacţiile specifice Taekwon-Do sunt legate mai ales de deplasarea adversarulu pe teren. Deşi sunt reacţii complexe, viteza poate fi educată aproape tot atât de mult ca la reacţiile simple, datorită faptului că sportivii anticipează adversarul.

viteza de execuţie– rapiditatea cu care se efectuiază o mişcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării. Este în mare măsură determinată de nivelul tehnicii, sau gradul de însuşire a deprinderilor, precum şi de nivelul celorlalte calităţi motrice, în special –forţa. Viteza de execuţie este determinată de viteza de reacţie simplă şi complexă

viteza de repetitie– se poate defini, ca frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt.

Viteza de repetitţie se manifesta în luptă in cadrul acţiunilor de defensivă sau apărare la repetărilor multiple a acţiunilor cu mânile sau picioarele. În cadrul educării vitezei de repetiţie a mişcărilor trebuie executate degajat, fără încordări inutile, viteza de repetiţie loviturilor necesitând dezvoltarea complexului viteză-fortă.

Viteza de deplasare şi de schimbare a direcţiei se manifestă în cadrul majoritaţii acţiunilor (lovitura mână-picior, blocaj etc.). Se poate vorbi de viteza de deplasare înainte, lateral şi înapoi, aşa zisul “Step”.

Viteza maximă pe care o poate realiză un sportiv în efectuarea diferitor acte şi acţiuni motrice nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o posedă, ci şi de alţi factori, cum sunt: forţa, supleţea, mobilitatea articulară, gradul de stăpânire a procedeelor tehnice şi tactice.

Coordonarea

Capacitatea de coordonare – capacitatea sporivului de a rezolva cât mai rapid, precis, raţional, econom şi cu iscusinţă obectivele activităţii motrice (în deosebi în cele complexe şi cele ce apar spontan). (I. Carp, 2000). Din capacităţile coordonative, descrise de A. Dragnea (2002), specifice Taekwon-Do-ului sunt capacitatea de echilibru – presupune menţnerea corpulu într-o anumită poziţie stabilă şi reechilibrată acestuia după deplasări şi solicitări cu amplitudine mare. Sparringul în Taekwon-Do este condiţionat de acţiuni cu picioarele, de lovituri asupra adversarului în sărituiri. Dezvoltarea capacităţii de echilibru este determinativă şi în proba Tull unde multe tehnici se efectuiază cu menţinerea pe un picior sau în sărituri prin rotire. În proba Tehnici Speciale, unde învinge cel, ce a spart placa la cea mai mare înălţime în săritură, urmată de o aterizare corectă în “gardă” la fel se manifestă această capacitate. O altă capacitate a coordonării este capacitatea de transformare a mişcărilor, care permite ca programul motor al unei acţiuni în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările nerprevăzute şi complet neaşteptate ale situaţiei, şi chiar o întrerupere a mişcării. (A.Dragnea, 2002). Asta este cazul fentelor, când în dependenţă de acţiunile adversarului se restructurează acţiunile proprii şi se acţionează altfel decât a fost planificat. Această capacitate este strâns legată de capacităţile de orientare şi de reacţie.

 

Forţa

Din definiţiile specialiştilor (A. Demeter, V. M. Laţiorschi, D. Harre, I. Siclovan), reesă că forţa constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu rezistenţă externă sau internă, prin contractaţia uneia sau a mai multor grupe musculare. Este una din calităţile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Ea stă la baza celor mai simple deprinderi şi importanţa ei creşte în raport direct cu scopul urmărit în procesul de formare şi perfecţionare a deprinderilor motrice de bază sau a acelor specifice diferitelor ramuri de sport.

Forţa joacă un rol important în evoluţia performanţelor copiilor şi stimulează procesele de creştere şi dezvoltare fizică. Forta  si rezistenta, calitati motrice mai usor perfectibile se pot educa sistematic de la 9-10 ani având o evolutie ascendenta si posibilitate maxima de perfectionare.

Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui act motric implică manifestarea forţei în diferite moduri, avânt particularităţi distincte. Dozarea exerciţiilor pentru dezvoltarea forţei se face de către antrenori în funcţie de vârsta şi gradul de pregătire al discipolilor. Înaintea începerii exerciţiilor de forţă atrenorul va asigura o bună prelucrare analitică a articulaţiilor şi principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuţie.

Forme de manifestare:

  1. Forţa generală – capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă pe baza principalelor grupe musculare;
  2. Forţa specifică forţa anumitor grupe musculare specificate de specificul unei activităţi profesionale sau sportive;
  3. Forţa absolută forţa cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în situaţia contracţiei maxime voluntare;
  4. Forţa explozivă capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp (Joselini)
  5. Forţa în regim de rezistenţă capacitatea organismului de a efectua contracţii musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată;
  6. Forţa dinamică se referă la manifestarea forţei.

Dozarea exerciţiilor pentru dezvoltarea forţei se face în funcţie de vârsta şi gradul de pregătire al sportivilor. Înaintea începerii exerciţiilor de forţă se asigură o bună prelucrare analitică a articulaţiilor şi principalele grupe musculare ce vor fi angrenate în execuţie.

Educarea forţei generale trebuie îmbinată permanent cu cea specifică. În realiate însă forţa nu se manifestă niciodată în stare pură, ci în combinare cu celelalte calităţi motrice. Dintre formele de manifestare ale forţei generale, se poate de menţionat forţa absolută şi forţa explozivă. În cadrul pregătirii sportivilor Taekwon-Do trebuie educate toate formele, dar în special forţa explozivă, care are o importanta deosebită în situaţii de atac şi contratac, pentru a lua prin surprinde adversarul. Dintre formele specifice de manifestare a forţei, cea mai importantă este detenţa sau forţă în regim de viteză. Pentru dezvoltarea detenţei trebuie să se acţioneze fie prin mărirea forţei maxime, fie prin creşterea vitezei de contracţie a muşchilor sau, mai bine zis, prin îmbinarea acestor două direcţii de lucru. Forţa specifică combinată cu viteza se mai manifestă şi în alte situaţii: schimbarea direcţiei de deplasare, oprirea din deplasare şi atacul puternic.

Rezistenta

Este denumită în literatura de specialitate ca fiind capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse.(A. Dragnea, 2002).

După părerea unor specialişti (Holmann V.) efortul este realmente de rezistenţă atunci când la îndeplinirea lui participă peste 2/3 din masa musculară, acţiune colaborată cu o activitate intensă a sistemului neurovegetativ. Privită din punct de vedere metodologic al pregătirii strict sportive (nu este exclus şi din cel al ergonomiei), rezistenţa poate fi generală (în literatura anglo-saxonă şi franceză se foloseşte termnenul de “anduranţă”) şi specială.

Din punct de vedere fiziologic şi biochimic se diferenţiază rezistenţa aerobă şi anaerobă.

Elementele esenţiale care caracterizează rezistenţa sunt:

  • timpul (durata) efortului;
  • eficacitatea cât mai constantă a activităţii motrice pe toată durată ei;
  • rapiditatea refacerii organismului după efortul efectuat.

Durata efortului – eficacitatea acţiunii motrice, refacerea organismului după efort, este relaţia factorilor care determină rezistenţa.

În funcţie de durata efortului din concurs şi de combinaţiile celorlalte calităţi (forţa şi viteza) cu rezistenţa, care rămâne esenţială, teoria antrenamentului sportiv diferenţiază următoarele forme:

  1. rezistenţă de lugă durată – calitate specifică sporturilor tipice cu o durată a efortului de concurs mai mare de 8 minut.
  2. rezistenţă de durată medie – este caracteristică probelor a căror durată de parcurgere a distanţelor depăşeşte 2 minute şi ajunge până la 8 minute determinând datoria de oxigen
  3. rezistenţă de durată scurtă – este solicitată de parcurgerea unei distanţe de concurs între 45 secunde şi 2 minute. Evident, randamentul în acest caz se bazează pe o capacitate foarte ridicată de efort aerob şi o valoare maximă a efortului anaerob. Prima stă la baza dezvoltării cele de a două. Specifică pentru Taekwon-Do unde durata reprizei este de 2 minute cu o pauză de 1 min între reprize.

Relaţia dintre rezistenţă şi celelalte calităţi motrice sunt relaţii de interdependenţă care respectă câteva reguli generale:

  1. rezistenţă în regim de viteză – cercetările lui Peters arată că rezistenţa este aproape întotdeauna într-o relaţei reciprocă cu calităţile de coordonae şi cele de forţă şi viteză.

Cele mai eficiente mijloace pentru educarea rezistenţei şi a forţei explozive în Taekwon-Do îl reprezintă săriturile de pe loc cu ambele picioare efectuate până la refuz. Exerciţiul dat poate fi în acelaş timp şi un exerciţiu de control pentru aprecierea rezistenţei la eforturile de F-V.

  1. rezistenţa în regim de forţă – specifică acelor ramuri în care sportivul trebuie să facă faţă unui efort de rezistenţă mare, amplificat nu numai de mărimea distanţei şi durata parcurgerii ei, dar şi de particularităţile modelului de înaintare, de efectuarea lucrului mecanic.

În perioada pubertară este indicată individualizarea pregătirii desfăşurată în condiţiile de efort mediu şi în regim aerob, ale cărui efecte sunt net superioare asupra organismului în comparaţie cu exerciţiile efectuate în rezim anaerob. Antrenamentul rezistenţei în peiroada pubertară trebuie să vizeze perfecţionarea rezistenţei de bază, fundamentarea şi ameliorarea capacităţii de efort aerob. Antrenarea rezistenţei trebue realiztă în conformitate cu cerinţele metodice actuale, în cadrul fiecărui antrenament sportiv, recurgându-se la orgnizarea de jocuri de mişcare, corespunzător nivelului respectiv de vârstă.

Supleţea – particularităţile morfofuncţionale ale aparatului locomotor şi de sprijin, care determină gradul de mobilitate a verigelor acestuia. (I. Carp, 2000).

Prezentă în efectuarea acţiunilor motrice, supleţea este o calitate mai puţin studiată. Deşi importantă, ea nu este menţionată de către specialişti printre cele patru calităţi motrice de bază. (EUSEBIU TIHAN, 2002).

Nici din punct de vedere terminologic, problema nu este clarificată, sursele documentare numind neunitar însuşirea organismului privind gradul de amplitudine al mişcării: mobilitate, elasticitate sau supleţe. Supleţea prezintă interes la fel ca şi celelalte calităţi motrice, constituind unul dintre parametrii semnificativi pentru obţinerea performanţei, ea putând fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare acţiunile motrice. În ce ne priveşte, preferăm termenul de supleţe pentru a defini gradul mai mare sau mai mic al amplitudinii cu care se efectuează mişcarea – mobilitatea (articulară) şi elasticitatea (tendoanelor, ligamentelor şi musculară), termeni folosiţi de unii autori pentru a denumi această capacitate a organismului, fiind subordonaţi supleţei, relevând aspecte particulare ale acesteia.

Supleţea scăzută creează numeroase dezavantaje, şi anume:

  • Lungeşte perioada însuşirii şi perfecţionării acţiunilor motrice;
  • Reduce indicii de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteză, îndemânare, forţă şi rezistenţă) şi limitează folosirea lor cu maximum de randament;
  • Scade randamentul în efectuarea acţiunilor motrice, lipsa supleţei fiind suplinită prin eforturi suplimentare, prin consumuri mari de energie;
  • Scade calitatea execuţiei, mişcările nemaiputând fi executate expresiv, dezinvolt, degajat şi cu uşurinţă.

Amplitudinea maximă a mişcării la nivelul fiecărei articulaţii, permisă de conformaţia acesteia, este limitată sau favorizată de elasticitatea ligamentelor şi a muşchilor.

Aparatul ligamentar are rolul de a proteja articulaţiile faţă de unele solicitări exagerate, limitând deplasarea segmentelor.

S-a demonstrat experimental şi prin practica sportivă că, printr-o exersare sistematică, elasticitatea aparatului ligamentar poate fi îmbunătăţită simţitor. Se pare că şi în privinţa elasticităţii ligamentelor înregistrăm diferenţieri individuale. Factorul care limitează cel mai mult mobilitatea articulară este elasticitatea musculară.

Din alte puncte de vedere, supleţea poate fi grupată în supleţe activă şi supleţe pasivă.

Supleţea activă reprezintă mobilitatea şi elasticitatea maximă la nivelul unei articulaţii, obţinută fără ajutor, ca rezultat al contracţiei musculare (exemplu: semi-sfoara, cumpăna etc.).

Supleţea pasivă reprezintă amplitudinea maximă la nivelul unei articulaţii, obţinută prin intervenţia unor forţe externe (partener, aparat, propria greutate etc.).

Valorile supleţei pasive sunt mai mari decât ale celei active. Supleţea se dezvoltă cu maximum de eficienţă în condiţiile în care exerciţiile sunt administrate zilnic (chiar de două ori pe zi). Antrenamentul pentru dezvoltarea supleţei trebuie continuat şi după obţinerea gradului de amplitudine dorit, deoarece o întrerupere, chiar de scurtă durată (o săptămână), conduce la pierderea achiziţiilor câştigate. Cauzele care fac ca supleţea să scadă sunt neadaptarea organismului, înaintarea în vârstă, creşterea în înălţime (copii), rezistenţa tonică a muşchilor la întindere etc.

Exerciţiile stabilite pentru dezvoltarea supleţei se execută în serii, fiecare serie incluzând 10-15 repetări. Este de dorit ca amplitudinea mişcării să crească de la oserie la alta. Indicaţia are în vedere faptul că, în general, muşchii se opun la acţiunea de întindere, cedând treptat, numai după un număr mai mare de repetări.

Înainte de a efectua exerciţiile cu amplitudine maximă, trebuie realizată “încălzirea aparatului locomotor”, pentru a intensifica circulaţia, prevenind astfel eventualele “întinderi” sau “ruperi” ale fibrelor musculare, prin exerciţii, alergări şi sărituri.

În cadrul fiecărei lecţii de antrenametn, numărul de repetări al fiecărui exerciţiu se calculează dependent de obţinerea amplitudinii maxime (până la limita punctului în care apar senzaţii de uşoară durere). Treptat, de la un sistem de antrenament la altul, se va tinde spre depăşirea acestei limite. Dacă în zilele următoare apar senzaţii de durere musculară, antrenamentul pentru dezvoltarea supleţei va fi sistat.

Acesta va constitui şi indiciul că dozarea amplitudinii nu a fost corect stabilită, depăşindu-se limita maximă optimă.

Dozarea numărului de repetări în cadrul fiecărei serii trebuie să ţină seama de anumite particularităţi individuale şi de gradul de mobilitate al articulaţiei. În primele lecţii sunt suficiente, în cazul începătorilor, 8-12 repetări. Numărul acestora trebuie să crească treptat, de la un sistem de lecţie la altul, putându-se atinge cifra mult mai ridicată, 20-30 repetări.

Dependent de conformaţia anatomică specifică fiecărei articulaţii şi de masa grupelor musculare care se întind, se poate face următoarea ierarhizare în privinţa numărului de repetări: numărul cel mai mare de repetări va fi stabilit pentru coloana vertebrală, urmând, în ordine, articulaţiile coxofemurală, genunchiului, umărului etc.

În funcţie de nivelul de pregătire fizică se va stabili şi ritmul execuţiei, cunoscut fiind faptul că o persoană mai bine pregătită poate obţine o amplitudine a mişcării maximă, chiar dacă exerciţiul se efectuează cu viteză mare, pe când începătorul trebuie să abordeze un ritm mai lent pentru a obţine amplitudinea dorită. Odată obţinut gradul de supleţe dorit, se poate scădea numărul de repetări, nu şi amplitudinea mişcărilor.

Se va avea în vedere ca exerciţiile de supleţe să nu fie administrate pe un fond de oboseală (după eforturi de forţă şi rezistenţă) şi nici fără o prealabilă încălzire musculară locală. Recomandarea se referă, în egală măsură, şi la sistemele de acţionare combinată, destinate dezvoltării concomitente a mai multor calităţi. De exemplu, în cadrul circuitelor în care sunt incluse şi exerciţii de supleţe, acestea vor fi judicios plasate ca succesiune, iar efortul va fi scăzut. Rezultă, deci, că exerciţiile de supleţe pot fi incluse, mai ales, în cadrul unor circuite frontale şi, de regulă, atunci când se urmăreşte menţinerea gradului de supleţe obţinut şi mai rar în cadrul unor circuite intensive destinate dezvoltării cu precădere a forţei în regim de rezistenţă.

În acest scop, elevii trebuie obişnuiţi să realizeze:

  • trecerea de la starea de încordare la starea de relaxare completă, în mod treptat sau brusc;
  • coordonarea inspiraţiei şi respiraţiei, expiraţia fiind însoţită de exerciţii de relaxare;
  • efectuarea unor mişcări folosind forţa inerţiei;
  • cedarea degajată (fără “încordare”) şi completă la mişcările de întindere.

Calitatea motrică mai sus amintită, nefiind privită în dezvoltarea fizică generală şi fiind considerată utilă doar în influenţarea selectivă a aparatului locomotor, este recomandată în fiecare anotimp, în orice loc şi de către oricine, fără a solicita marile funcţiuni ale organismului, dimpotrivă, aducând un plus de vigoare, formă bună şi relaxare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s